A încercat să răspundă, dar nu mai avea putere. Doar a clătinat din cap și mi-a strâns mâna.
Victor a murit în aceeași noapte.
După înmormântare, m-am întors acasă și, pentru prima dată, m-am așezat singură la masa noastră din bucătărie.
Era ora nouă.
Sticla se afla încă în dulap.
Am pus-o în geantă, iar în dimineața următoare am dus-o la un laborator privat.
Trei zile mai târziu, m-au sunat.
— Doamnă Carter, trebuie să veniți personal. Vă recomandăm să aduceți cu dumneavoastră și un membru al familiei.
Emilia a venit cu mine.
Medicul ne-a invitat în cabinet, a încuiat ușa și a pus rezultatele analizelor pe masă.
— De cât timp luați această substanță? a întrebat el.
— De treizeci și cinci de ani. Soțul meu mă obliga să o beau. Este otravă?
Medicul m-a privit surprins și a spus…
— Nu, doamnă Carter. Nu este otravă.
Am simțit cum Emilia îmi strânge mâna.
— Atunci ce este?
Medicul și-a scos ochelarii și i-a așezat peste dosar.
— Analiza a identificat mai multe substanțe. O concentrație mică de alcool, extracte vegetale și un compus farmaceutic foarte rar. În forma aceasta, nu pare destinat să vă facă rău.
— Atunci de ce a murit planta?
— Pentru că unele dintre componente sunt toxice pentru anumite plante în concentrația respectivă. Asta nu înseamnă automat că au același efect asupra organismului uman.
Am simțit un amestec absurd de ușurare și furie.
— Treizeci și cinci de ani m-a obligat să beau ceva despre care refuza să-mi spună adevărul și dumneavoastră îmi spuneți că era… medicament?
Doctorul nu răspunse imediat.
— Vă spun că trebuie să facem niște analize.
Mi-a recoltat sânge în aceeași zi.
Apoi mi-a cerut acordul să solicite dosarele mele medicale mai vechi.
Două zile mai târziu m-a chemat din nou.
De data aceasta, pe masă erau două dosare.
Unul purta numele meu.
Celălalt purta un nume necunoscut:
DR. MIHAI DRAGOMIR.
— Cine este?
Medicul m-a privit atent.
— Cred că acesta este omul care îi trimitea soțului dumneavoastră coletele.
Mi-a arătat o adresă.
Era la mai puțin de douăzeci de kilometri de casa noastră.
Emilia a insistat să mergem împreună.
Am găsit o casă mică la marginea Brașovului. Ne-a deschis un bărbat trecut de șaptezeci de ani.
Când i-am spus numele lui Victor, expresia i s-a schimbat.
Apoi m-a privit.
— Dumneavoastră sunteți Elena.
Nu era o întrebare.
— De unde mă cunoașteți?
Bărbatul s-a sprijinit de tocul ușii.
— A murit Victor?
Am dat din cap.
A închis ochii.
— Atunci trebuia să vă spună.
Ne-a poftit înăuntru.
În sufragerie a deschis un dulap și a scos o cutie veche.
Înăuntru erau scrisori.
Zeci.
Toate de la Victor.
Prima era datată cu treizeci și șase de ani în urmă.
Cu un an înainte de nunta noastră.
Doctorul Dragomir fusese cercetător într-un institut medical. Cu ani în urmă, tatăl meu participase la un studiu privind o afecțiune metabolică ereditară extrem de rară.
— Tatăl dumneavoastră era purtător, ne-a explicat el. După moartea lui, Victor a venit la mine cu documentele.
Am simțit că nu mai înțeleg nimic.
— Victor?
— Descoperise dosarele când vă ajuta să strângeți lucrurile tatălui dumneavoastră.
Mi-am amintit imediat.
După moartea tatei, Victor golise biroul aproape singur.
— Și ce legătură avea asta cu mine?
Doctorul a oftat.
— Testele făcute ulterior au indicat că aveați aceeași predispoziție. Problema era că, la vremea aceea, nu exista un tratament standard. Eu lucram la o formulă experimentală care putea compensa deficitul.
Emilia se ridică brusc.
— Vreți să spuneți că tata îi dădea mamei un tratament experimental timp de treizeci și cinci de ani fără să-i spună?
— Da.
— Asta e monstruos!
— Da, repetă medicul.
Răspunsul lui ne-a surprins pe amândouă.
— Victor credea că vă salvează, continuă el. Dar faptul că intenția lui era să vă protejeze nu-i dădea dreptul să vă ia posibilitatea de a decide.
Mi-am amintit toate serile.
Paharul împins spre mine.
Privirea lui.
Mâinile lui pe umerii mei.
„Dacă m-ai iubit vreodată, să nu mai faci asta.”
— De ce nu mi-a spus?
Doctorul scoase ultima scrisoare.
— Pentru că i-a fost frică.
Victor scrisese acolo că mama lui murise din cauza aceleiași afecțiuni. Fusese convins că, dacă mi-ar fi spus cât de grav putea deveni totul, aș fi refuzat tratamentul experimental.
Așa că luase decizia în locul meu.
An după an.
Deceniu după deceniu.
— Dar el bea și el, am spus.
Doctorul Dragomir a zâmbit trist.
— Nu.
Am încremenit.
— Cum adică?
— În paharul lui era doar un amestec amar asemănător. Victor mi-a cerut să-l prepar pentru ca dumneavoastră să nu vă simțiți singură.
Am început să plâng.
