Doctorul Dragomir fusese cercetător într-un institut medical. Cu ani în urmă, tatăl meu participase la un studiu privind o afecțiune metabolică ereditară extrem de rară.
— Tatăl dumneavoastră era purtător, ne-a explicat el. După moartea lui, Victor a venit la mine cu documentele.
Am simțit că nu mai înțeleg nimic.
— Victor?
— Descoperise dosarele când vă ajuta să strângeți lucrurile tatălui dumneavoastră.
Mi-am amintit imediat.
După moartea tatei, Victor golise biroul aproape singur.
— Și ce legătură avea asta cu mine?
Doctorul a oftat.
— Testele făcute ulterior au indicat că aveați aceeași predispoziție. Problema era că, la vremea aceea, nu exista un tratament standard. Eu lucram la o formulă experimentală care putea compensa deficitul.
Emilia se ridică brusc.
— Vreți să spuneți că tata îi dădea mamei un tratament experimental timp de treizeci și cinci de ani fără să-i spună?
— Da.
— Asta e monstruos!
— Da, repetă medicul.
Răspunsul lui ne-a surprins pe amândouă.
— Victor credea că vă salvează, continuă el. Dar faptul că intenția lui era să vă protejeze nu-i dădea dreptul să vă ia posibilitatea de a decide.
Mi-am amintit toate serile.
Paharul împins spre mine.
Privirea lui.
Mâinile lui pe umerii mei.
„Dacă m-ai iubit vreodată, să nu mai faci asta.”
— De ce nu mi-a spus?
Doctorul scoase ultima scrisoare.
— Pentru că i-a fost frică.
Victor scrisese acolo că mama lui murise din cauza aceleiași afecțiuni. Fusese convins că, dacă mi-ar fi spus cât de grav putea deveni totul, aș fi refuzat tratamentul experimental.
Așa că luase decizia în locul meu.
An după an.
Deceniu după deceniu.
— Dar el bea și el, am spus.
Doctorul Dragomir a zâmbit trist.
— Nu.
Am încremenit.
