Înăuntru era o singură pagină.
Victor scrisese:
„Am petrecut o viață întreagă încercând să nu te pierd și n-am înțeles că frica mea mă făcea să-ți iau ceva ce nu-mi aparținea: dreptul de a alege. Dacă afli adevărul după ce eu nu mai sunt, nu te rog să mă ierți. Te rog doar să trăiești.”
Am împăturit scrisoarea.
La ora nouă, am ieșit pe balcon.
Pentru prima dată după treizeci și cinci de ani, nimeni nu pusese un pahar în fața mea.
Și pentru prima dată am înțeles că, uneori, cel mai complicat adevăr despre omul pe care l-ai iubit este că poate să te fi protejat și să te fi rănit prin exact aceeași faptă.
În seara aceea am ales singură ce urma să fac.
Iar asta a fost libertatea pe care Victor ar fi trebuit să mi-o ofere de la început.
