Tata s-a uitat la mine câteva secunde fără să spună nimic.
Apoi a făcut un pas spre obiectul acoperit.
— Nu te apropia! am strigat.
S-a oprit.
Emilia m-a tras ușor de mânecă.
— Mamă, bunicul n-a făcut nimic rău.
— Emilia, mergem acasă.
— Dar trebuie să vezi!
Înainte să o pot opri, s-a desprins de lângă mine, a alergat spre obiect și a tras cearșaful.
Am rămas nemișcată.
Sub el nu era nimic din ceea ce îmi imaginasem.
Era o sculptură.
O fetiță sculptată în lemn, aproape în mărime naturală, stătea cu mâinile întinse înainte, ținând un buchet de flori.
Chipul nu era încă terminat.
Dar l-am recunoscut.
Era Emilia.
— Ce… este asta?
Tata și-a trecut mâna peste față.
— Cadoul tău.
— Cadoul meu?
— Pentru ziua ta.
M-am uitat din nou la sculptură.
— Nu înțeleg.
Tata s-a așezat pe un scaun.
Părea dintr-odată mult mai bătrân decât cei șaptezeci și doi de ani ai lui.
— Mama ta voia să ți-o facă.
Am simțit un gol în stomac.
— Mama?
A arătat spre un dulap din colț.
A scos de acolo un caiet vechi.
L-am recunoscut imediat.
Fusese al mamei.
Înăuntru erau schițe.
Zeci.
Studii de mâini, chipuri, copii, flori.
Apoi am ajuns la ultimele pagini.
Acolo era desenată o fetiță.
Sub desen, mama scrisese:
